Există o diferență uriașă între cine ești și ceea ce simți. Când spui „așa sunt eu”, anxietatea preia controlul vieții tale. În realitate, este doar o alarmă internă care a devenit mult prea sensibilă. Descoperă de ce reacționează corpul la pericole imaginare la fel ca la un pericol real și care sunt cei 3 pași simpli prin care poți recăpăta controlul chiar în prezent.

Ce este anxietatea?

În psihologie, anxietatea este adesea descrisă ca o frică fără un pericol real și imediat. Cu alte cuvinte, corpul intră în alertă maximă chiar dacă, de fapt, nu suntem în pericol. Uneori știm exact de ce ne e teamă. Alteori ne e frică pur și simplu, fără să știm de ce sau de cine, iar corpul e deja pe poziții.

Probabil mulți dintre voi vă confruntați cu ea. Și eu am avut câteva întâlniri cu anxietatea de-a lungul vieții, dar nu pot spune că am purtat războaie. Din fericire, contactul meu cu ea s-a limitat la câteva episoade scurte.

În schimb, mulți dintre oamenii pe care îi întâlnesc se luptă cu ea acum sau s-au luptat în trecut. Așa că mă întreb: care e, de fapt, treaba cu anxietatea și de ce ne încurcă atât de mult? Ne încurcă în plan social, pentru că nu ne putem trăi viața așa cum ne-am dori. Dar ne încurcă și pe plan personal, pentru că multe persoane cad în capcana de a o confunda cu propria identitate.

Ajungem să spunem „eu sunt o persoană anxioasă" în loc de „acum simt anxietate". Pare o nuanță mică, dar schimbă totul. Din clipa în care o privești ca pe o trăsătură de caracter, îi dai voie să preia controlul. Te resemnezi cu gândul că „așa sunt eu" și simți că nu mai ai ce face.

Doar că anxietatea nu ești tu. E o stare, un sistem de alarmă al creierului care, la un moment dat, a devenit mult prea vigilent și mult prea reactiv.

Problema e că mintea noastră nu prea face diferența între un pericol real și unul născocit de noi. Fie că te urmărește un urs, fie că ai un nod în gât din cauza unui e-mail, a unei discuții grele sau a unui scenariu negru pe care ți l-ai construit singur în minte, corpul reacționează identic: pulsul crește, respirația se accelerează și apare agitația aceea în stomac. Corpul se pregătește să fugă sau să lupte, doar că nu are de cine să fugă și nu are cu cine să lupte. Așa ajungem la gândurile care pur și simplu nu se mai opresc.

Vestea bună e că, la fel cum mintea a învățat să reacționeze exagerat la lucruri inofensive, poate fi reantrenată să se simtă din nou în siguranță.

Ce putem face, concret, când simțim că ne copleșește?

Ia distanță față de ce simți.

 Amintește-ți că ești observatorul trăirilor tale, nu trăirile în sine. Când simți că vine valul, spune-ți conștient: „Observ că în corpul meu există anxietate acum, dar eu sunt în siguranță."

Revino în corp și în prezent

 Anxietatea trăiește exclusiv în viitor, în acel „ce-ar fi dacă...?". Când mintea o ia la goană, adu-o înapoi prin simțuri: simte tălpile pe podea, respiră lent (cu un expir mai lung decât inspirul) și privește atent trei lucruri reale din jurul tău.

Nu te mai judeca pentru ceea ce simți.

 Cu cât te enervezi mai tare că ești anxios, cu atât creierul tratează starea ca pe o nouă amenințare. Oferă-ți puțină blândețe: corpul tău încearcă doar să te protejeze, chiar dacă o face stângaci.

Până la urmă, miza nu este să trăim într-o lume în care anxietatea dispare complet. Este o emoție umană firească și are rolul ei. Miza este să n-o mai lăsăm pe locul șoferului, să nu ne mai plimbe pe unde vrea ea. Când nu o mai privești ca pe o amenințare, ci ca pe un episod trecător, începi să respiri din nou ușurat.